confesiunile unei perne

•September 11, 2015 • Leave a Comment

despre femeia care se așază seara târziu, purtând pe clavicule parfumuri tari, dar mereu cu tente străine, ale unor emoții confuze adunate pe piele

ea e pierdută într-o libertate ale cărei limite sunt imposibil de definit. ea nu știe de ce e iarnă afară, ci doar că ea e motivul pentru care a apărut și pentru care ninge. ea nu știe să plângă și să urle la 3 dimineața pentru ceea ce i-a fost luat, nici să râdă singură amintindu-și de ultima beție. ea își amintește de cel mai mare eșec al vieții ei și ridică din sprâncene. în ochii ei nu poți citi mare lucru, dar, când are privirea aspră și înghețată, poți să știi că e o luptă înăuntru dincolo de capacitatea umană de înțelegere. ea are tatuată pe inimă o ambiție aproape de nebunie și o încăpățânare dureroasă, dar și o dragoste pe care încearcă să o țină ascunsă de ochii celui care nu poate să o salveze. cred uneori că a nu fi iubit corect te face să fii crud…de aceea, buzele ei sunt mereu amare și mâinile reci, iar țigara i se asortează perfect sprâncenelor ridicate într-un aer de ușoară superioritate. e dincolo de feminitatea exacerbată, dar unghiile roșii au devenit un semn 1911833_725630744153521_719115617758259118_nde recunoaștere, deși în aceeași nuanță de rece, cum și genele lungi și false nu reușesc să dea o notă de păpușă, ci mai ridică puțin zidul de intransigență pe care și l-a construit în jur. totuși, cu toți monștrii din suflet, ea e frumoasă ca un cer înstelat reflectat într-un pahar de șampanie. rănile ei uscate pe piele au devenit poeme.  ea e puternică, dar instabilă, ca umbra unui vis. ea e femeia împrăștiată care pierde nopți întregi, cu gânduri fracturate de tot felul de orgolii învinse, dar capabilă încă să o mai ia o dată de
la început, cu sufletul călcat și ochii încă umezi, dar bărbia ridicată, ca și cum crede că nu a greșit niciodată cu adevărat. ea a încercat să-și îmbete toți monștrii din suflet și toate durerile, dar au învățat să înoate, fiindcă în ea rezistă și primăverile, și pietrele filosofale, dar și cele mai puternice apăsări. am văzut-o însă în momente atât de încărcate sau atât de pure, că am înțeles că zace în ea o magie un pic neînțeleasă și o tensiune imposibil de stăpânit, și mi-e greu să-i aud numele în locuri obișnuite. ea e încă 93% făcută din praf de stele. ea e femeia incoerentă care închide ochii și creează galaxii.

Advertisements

•August 21, 2015 • Leave a Comment

Am pierdut, la un moment dat, între nopțile cu insomnii și diminețile care miroseau a ceai earl grey, toate sunetele unui nume pe care inițial ventriculul încerca din toate puterile să-l pompeze în trupul întreg. Am rătăcit printre foi și markere orice simț, orice fel de a atinge. Ți-am negat existența, am negat galaxiile care-mi explodaseră în minte si pe care n-ai fost în stare să le dezlegi. Am învățat să șterg și s-o iau de la capăt, cu aceeași vigurozitate cu care înfruntasem furtuni și spini…și cu aceeași libertate cu care îmi dăruisem nopțile și visele pentru un strop de amor întors pe dos, jumătate din mine pentru mai nimic din noi, un întreg perfect pentru un așternut șifonat. Cât crezi că poate un om să spere și să alerge desculț? Cât de mult durează ”totdeauna”?…până la următoarea intersecție sau următoarea pereche de ochi prea senini sau prea vicleni. Cât de adâncă ar fi 030e2ecabd1a2b370bccd962e16d059eacum prăpastia dintre noi, dacă aș risca să mai sar o dată peste? Și unde ai fi tu, la capătul așteptărilor mele sau mereu la un pas distanță? Dacă ar fi să mă mai cauți o dată… m-ai mai regăsi, oare, între iarna de pe buze și sinceritatea de dincolo de genele paradoxal false? sau poate…ar fi de ajuns un alt așternut și o altă cămașă ca un steag pe o fortăreață cucerită să crezi că-mi voi pune
iar capul în palmele tale… dar, de data asta…ai cunoaște numai o fracție din mine, un sfert de sărut și o singură țigară, o cafea la ibric, în care să ne reflectăm goliciunea sufletelor și lângă care să nu ne fie jenă să scrumăm promisiuni arse și dorința de a ne revedea…cândva.

Am fi aceiași proști nebuni, destul de nebuni cât să nu regretăm nimic, destul de proști cât să credem că există, undeva, o stea care să se alinieze la loc cu cele noroacoase, o profeție care să ne lege, un pod care să traverseze oceanul dintre noi.

•August 1, 2015 • Leave a Comment

să nu cumva să te îneci în mine și să-mi nenorocești oceanele din suflet, pentru că plecările tale au lăsat deja demult un parfum care a săpat canioane pe buzele mele de când nu au mai existat altele să umple golul. am încercat să le explic mâinilor mele noțiunea de libertate, dar e greu să o diferențieze de solitudine. vreau să eviți să lași în mine gustul tău pe care numai zeii vor putea să-l mai simtă cândva.. să pleci repede, ca să nu mai trebuiască să dau explicații tălpilor mele să nu mai alerge desculțe în urma ta. să pleci repede, să nu mai încerc degeaba să-mi fac pleoapele să înțeleagă de ce absența e atât de vizibilă. într-o zi, oricum, vei rămâne un simplu gând mototolit într-o gaură de suflet.

mi-a fost de ajuns să văd că ai produs comoții în părți din mine pe care nici nu știam că le am.

viața viitoare am să te cunosc după urma tatuajului cu numele meu

•February 11, 2015 • Leave a Comment

simt că te-am cunoscut într-un alt timp
într-o altă viață
îmi amintesc de tine
de colțurile gurii tale în care mi-am tăiat sufletul
când scriam poeme la 3 dimineața într-una din vieți
sau de cicatricea de sub coastele tale
rămasă de când te-ai tăiat într-un ciob sărind geamul
după ce jefuisem o bancă

oare crezi că destinul ne va auzi acum
și va naște locul în care să ne mai avem? …
pentru că strigând la destin mi-am pierdut cariera de cântăreață la un moment dat
și nu mai știu câte vieți mi-au mai rămas din cele 9 ..
le-am consumat pe toate până acum căutându-te
cu numele tău pe buze ca singura rugăciune cunoscută

îmi amintesc de tine, omule,
ești iubirea vieților și morților mele
una singură pentru toate rănile sufletului
pentru toate locurile în care nu ne-am avut
pentru toate rugăciunile, căutările, jefuirile băncilor
și pentru toate antitezele lumii

și nu mai știu dacă e mai bine
să te am deplin într-o singură viață
sau să fii motivul căutărilor mele pentru totdeauna

•November 6, 2014 • 1 Comment

când eram copil, credeam că cel mai frumos dar supranatural era sa poți citi gândurile oamenilor. eu nu voiam să zbor și nici să am o baghetă magică. am avut mâinile încleștate în doruri și aripile mi-au fost luate demult, cu mult înainte de a ști cum se foloseau. eu am vrut să cunosc mintea omului căruia îi auzeam contracțiile inimii și nu știam pentru ce bat. și a fost de ajuns să încerc să înțeleg ( într-o capacitate limitată ) de ce se întâmplă ce se întâmplă…de ce în oameni nu poți să crezi, de ce mint, de ce trădează, de ce pleacă

de ce suferă și de ce rănesc, de ce mor, de ce nu sunt aici, de ce nu iartă, de ce fug

și când am descoperit cea mai mică parte, mi-am dat seama că, încercând să înțeleg, m-am distrus pe mine însămi

R.

de ce alegem să iubim ceea ce ne distruge?

tu ce poți?

•September 1, 2014 • 1 Comment

azi pot să spun despre lucrurile care ne-au despărțit de noi

care ne-au desprins carnea de pe oase 

și s-au strecurat sub epidermă și au făcut răni

ca nopțile de iarnă și strângerile de mână

pot să văd toate lucrurile care au încetat să mai existe

gen memoriile pe care nici nu știam că le-am pierdut

și iubirile care s-au sinucis din cuvinte

pot să-mi dau seama când lucrurile se schimbă

când strigătele tac și mâinile își dau drumul

când memoriile ne chinuie și epiderma se sudează la loc

când oamenii mint, când lupii sfâșie și căprioarele se ascund

când vin ploile 

azi pot s-ascult monștrii care vin din noi

azi pot să scriu rândurile cele mai triste

despre toamnele pe care le-am purtat pe unghii

 

R.

 

•April 8, 2014 • 4 Comments

Forever young… forever 18…

 

Image

 
%d bloggers like this: