Cine sunt? Mă întreb uneori, şi mai plâng…

•November 23, 2017 • Leave a Comment

Mă mai întreb uneori de ce nu am ales în viaţă poemul ca singurul lucru pentru a trăi. De ce nu am ales să mă trezesc dimineaţa târziu şi să nu-mi otrăvesc inima cu o cafea atât de amară, să-mi aleg pentru azi să scriu despre tata, să spun ce m-a apăsat vreodată, să scriu despre cât de mult iubesc şampania şi cât de frumoşi sunt oamenii după o sticlă. Să mai dorm un pic pe la 2. De ce nu m-am făcut artist? Aş fi fost o roşcată cu părul foarte lung şi aş fi avut o cameră cum visam dintotdeauna, cu un aer de “la belle èpoque”. Nu mi-ar fi fost niciodată urât şi greu. Nu m-aş fi plâns. Ar fi fost atât de simplu.

Uneori mă gândesc dacă mi-e indiferent că m-am pierdut…dacă m-aş mai regăsi acum cu aceeaşi dorinţă de a-mi pune sufletul la autoservire, dacă nu cumva, după un timp, aş vrea totuşi să renunţ, gândindu-mă că oamenii ştiu de ce mă tem şi au unde să atace.
Ştiu, totuşi, în fiecare zi, că foile de pe pereţi cu anatomie şi biochimie merită. Că vor merita într-o zi unghiile tăiate scurt pe sub mânuşi şi că dimineţile la 6 vor avea un rost, la fel ca plânsul dinainte de examene că e prea greu şi mai bine eram artist. La fel ca nopţile pierdute în sute de pagini.(Mă întreb unde au trecut nopţile acelea…şi cât de mult au şters din mine cuvinte frumoase şi rânduite cu perfecţionism în detrimentul unor fraze greoaie de care va atârna, într-o zi, viaţa cuiva)
Cine sunt? Mă întreb uneori, deşi ştiu că sunt astăzi ceea ce ani de-a rândul m-am rugat să fiu. Mintea mea e împlinită. Mintea mea ştie cum se creează viaţa. Sper că şi sufletul să fie fericit, lumea să-l iubească şi pe el. Şi cuvintele mele, pământul din care sunt făcută, circulă neîntrerupt în sinapse, doar că…am ales tăcerea. Poate a doua oară, ştiind cât de mult din suflet cere, aş renunţa la gândul de a alege bisturiul în locul unei vieţi simple cu cafea slabă şi foi cu poeme.
Sau poate asta sunt.  Şi aş lua-o de la capăt, să mă reconstruiesc din nou, bucată cu bucată, cu un entuziasm copilăresc de a vedea mereu ce iese, şi de fiecare dată când aş ajunge aici aş fi alta. Poate la fel de întunecată, la fel de ciudată, dar cu acelaşi suflet perfecţionist, pe nume Poem. În definitiv, fericirea nu m-ar putea mulţumi vreodată. E prea comună pentru mine.

Advertisements

Fara pereti, fara haine, fara scuturi

•August 13, 2017 • Leave a Comment

In pragul sufletului tau mereu ma descalt
Plec capul ca la intrarea in biserica
Si pasii mei se mai taie in cioburi…in spini

Si cand e iarna in tine
Imi ranesc talpile in zapada
Si mi se invinetesc mainile de frig
Si obrajii mei sunt rosii…
Poate de vant, poate de plans

In tine vin mereu goala
De haine, de ganduri
Vin asa, ca la inceputurile lumii
Sa ne traim deplin si pur
Sa nu fie nimic care sa stea in calea
Cunoasterii noastre
Pana in adancuri
Vin goala, razvratita fata de cuvintele mamei de cand eram copil
“E frig! O sa racesti!”
O sa racesc in tine, poate, intr-o zi
Si am sa i spun mamei ca am umblat afara cu parul ud

O sa fac pneumonie in tine
E frig
Si eu sunt goala
Dar iubirea se traieste fara pereti
Fara haine si scuturi
Stii tu?…

 

Despre (ne)iubire, (ne)cuvinte si nebuni

•July 14, 2017 • 1 Comment

M-as apuca iar sa scriu
Despre mine, despre noi
Despre sunetele inaripate care se perindau candva intre sufletele noastre
As scrie despre sirenele cu par saten
Care ti-au innebunit mintile
Si despre demonii care te aduceau asa la mine
In fiecare seara, obositi si plictisiti de mofturile tale
Eram spitalul tau de nebuni
Si te lasam sa urlii in mine
Pana si Dumnezeu se saturase sa te auda
Si te-a parasit si El la mine in prag
As scrie despre cum m-am chinuit ani de-a randul
Sa-ti vindec aceasta…schizofrenie
Numita neiubire

As lasa un manual de utilizare
Pentru femeile care vor mai primi in viitor
Nebuni ca tine dupa sirene cu par saten
Le-as spune ca trebuie tu, ca spital de nebuni,
Sa-ti lasi inima sa urle la fel de tare
Sa-ti curga prin vene dezordinea
Sa te lasi purtata, femeie…pana la ultimul etaj
Si sa te arunci in gol
Cine stie
Poate cazi si tu in (ne)iubire…si te salveaza nebunul
Care alearga gol pe sub balcon

Le as scrie sa nu renunte la cuvinte totusi…
Si in minciuni, si in nopti furate, si in neiubire
(Ne)Cuvintele au fost totul
Totul meu magic
De ele m-am indragostit intai si-n ele ma intorc
Ca un Adam in pamantul din care a fost facut
….

Life is a velvet crowbar, kid

•February 14, 2017 • Leave a Comment

E eleganta, dar viata nu vine cu instructiuni. As fi vrut sa ti le pot da, dar a lasat golul asta si pentru mine, sa stii. Asa de tare te loveste. Tu uita de mine. Am imbatranit si am alergat prea mult sa ma regasesc pe mine. Dar o sa te vad ca iti aprinzi incontrolabil o tigara si n-am sa te cert.

Hai. Fumeaza. Deschide geamul in mijlocul iernii, aprinde-o si las-o sa te consume. Sa arzi cu ea amintirea noptilor patate de amor si toate esecurile care te-au secat de lacrimi.

Bea paharul asta. O sa vezi ca emotiile tale stiu sa inoate. Dar lasa sa curga in tine indoiala si momentele in care simteai ca nu mai poti si totusi nu ai renuntat. Lasa-l sa iti aminteasca de el…de ea… Hai, ia o gura, sa vezi ce gust amar au amintirile.

Hai fugi si da-i o palma ca te-a inselat si aminteste-i de ziua in care ati facut dragoste pe acoperisul ala. Lasa-ti inima sa se franga. Fa toate astea. Fii nebun. Mergi pe strazi pe care n-a mai fost nimeni de multa vreme.

Pune mana pe harta si viseaza la oceane si la zgarie-nori, la elefanti si la jungle. Planuieste. Alearga. Cauta. Sa nu iti lasi viata sa fie o serie de “ceea ce ar fi putut fi”. Incearca lucruri noi! Urca-te pe cea mai inalta cladire si urla din toate puterile.

Haide…tranteste usa! Plangi pana adormi. Lasa-l sa te distruga si apoi refa-te din nou si din nou. Respira. Sa simti cum iti ajunge aerul in toate colturile prafuite ale sufletului. Opreste-te din orice faci si respira adanc.

Arunca pozele alea in care lumina nu da niciun sens si el isi tinea tigara mai strans decat te va tine pe tine vreodata. Hai, impacheteaza si pleaca departe. Crezi ca ai timp? Nu exista “mai tarziu”…nu exista “am timp”…Sa nu iti fie frica.

Dar seara, inainte de culcare, cand iti trece intr-o secunda totul prin fata ochilor, sa stii ca a meritat. Sa le fi facut pe toate pentru un motiv. Fa-le ca sa te regasesti pe tine. N-am sa ma pun impotriva ta si n-am sa te judec.

Du-te si vaneaza iubirea. Las-o sa te distruga. Las-o sa te gaseasca si sa te consume. Oriunde ai fi in lume, o s-o primesti.

Si o sa fie divin.

 

“Te iubesc”, ti-as spune, daca ai mai veni sa-mi fii ce nu mi-ai fost

•April 28, 2016 • 2 Comments

Te-as iubi, daca te-as revedea, nu pot sa mint. Te-as mai iubi, daca ai mai fi capabil sa imi scoti inima din piept si sa o ascunzi…de mine, de tine, de frica de a mi-o putea lua altcineva intr-o zi. Te-as iubi si mi-as da, poate, ultima respiratie in schimbul mainilor tale in care sa imi mai asez tamplele.
Te-as iubi din ce in ce mai mult. In fiecare zi. Mai mult, pana unde limitele din mine ar considera ca nu mai e omeneste posibil.
Te-as iubi, daca mi-ai mai fi…daca m-ai mai cauta intr-o zi sa imi spui ca ti-ai dat seama ca atingerile mele nu ti s-au curatat de pe piele si ca, alergand spre mine, ai expirat si ultima farama de aer care ne-a unit. Ca esti gol. Te-as iubi si te-as imbraca la loc in toate visele mele. Te-as lasa sa ma scoti din ele, daca asa ai putea sa ma mai ai.
Si te-as iubi mai mult.
Te-as iubi, stiind ca ochii tai nu vor mai reflecta vreodata alta imagine decat a mea si ca buzele tale nu vor mai putea sa rosteasca alt nume. Te-as iubi naiv, dar as fi intru totul a ta. In toate anotimpurile. In toate ceasurile zilei. In toate gandurile tale. Si as fi mandra de mine. Mandra ca umplu in tine un gol pe care nici nu stiai ca il ai.
Te-as iubi infinit mai mult decat as fi vreodata capabila sa ma iubesc pe mine. Dar atat de mult, ca nu mi-ar mai pasa daca m-ai distruge.. sau nu ai mai putea sa o faci. As putea sa uit cat de mult m-am urat pe mine.
Te-as iubi cu tot ceea ce am fost vreodata.

Dar atunci… as fi deja a altuia. Te-as iubi de departe si ti-as spune sa ai rabdare… pentru ca am vazut un studiu saracacios despre cum in 7 ani toate celulele corpului se schimba. Ca va veni ziua in care nu voi mai fi lasat nicio urma pe trupul tau. Te-as iubi si te-as lasa sa vezi ca dorul pentru tine inca exista, dar a trecut prea mult timp si, in cazul nostru, timpul nu vindeca, ci distruge. Te-as iubi tot mai mult, dar ar fi randul meu, ar fi dreptul meu sa nu te mai las sa ma pierzi in tine, ci sa ma regasesc eu in bratele altuia. Te-as iubi, stiind ca simti o durere acolo unde ar trebui sa fiu eu.

Te-as iubi…daca ai mai veni sa imi fii.. Dar n-as mai fi eu.

R.

Ce să ştii când nu mă mai ştii

•March 29, 2016 • Leave a Comment

…Să ştii că nu mi-era frică de tornade, nici de pistoale sau de sânge, nu mi-era frică de zei, de dureri, de supradoze, nici de blesteme. Nu mi-era frică de oameni. Zidul despre care toţi vorbesc că şi-l construiesc în jur , vezi Doamne, să îi ţină “departe” de alţii a fost modalitatea de a ma apăra – nu de ei, ci de mine însămi. Am fost cel mai mare duşman al meu. M-am urât în repetate rânduri. Am crezut că nu mă poate salva nici măcar cerul şi am blestemat ziua dintâi a omenirii. Singura mea religie ai fost tu. Ai ştiut vreodată asta?…

Mi-era sufletul atât de strâmb, că nici vrăjitoarele cu părul roşcat nu îmi puteau descifra liniile din palmă, ştii tu, cele care ar trebui să îţi arate cea mai frumoasă cale spre tine însuţi. Cum aş fi putut să le urmez, dacă erau împărţite între cele patru zări…la răspântia lor? Cum aş fi putut să-mi tatuez cel mai frumos şi fericit cuvânt, când acesta semăna perfect cu tine? Cum să fi putut dona sânge, când numai tu îmi curgeai prin vene? Citisem într-o carte că sângele are culoarea cireşelor amare, la fel ca iubirea, dar mult timp privisem totul în alb-negru, doar pentru că eram eu o definiţie a contrastului. Eram oarbă până să văd lumea prin ochii tăi.

Cât poţi fi de idiot să-mi negi războiul din minte şi să mă vezi ca pe o fiinţă obişnuită, cu respiraţia în ritmul ei biologic, când ventriculele îmi pompau sângele numai în ritmul paşilor tăi? Cum să nu realizezi că nu puteam fi angelică sau diabolică, pentru că în mine compasiunea şi cruzimea trăiau una lângă alta în aceeaşi inimă..şi aş fi fost capabilă de orice?

Nu m-ai cunoscut vreodată, ia spune-mi, străine… Ce ştii despre mine? N-ai fost în stare să-mi îmblânzeşti sălbăticia şi, de altfel, n-ai putut să-mi găseşti piesele distruse, dezordinea şi nesiguranţa şi să mă iubeşti acolo, n-ai găsit posibilitatea de a da un sens nebuniei mele, nici punctul în jurul căruia se învârte haosul care sunt.

“Reprezint pentru tine toate păcatele pe care n-ai avut curajul să le comiţi”. Mă ştii doar dintr-un vis de demult, în variantă confuză şi neclară. Să îţi aminteşti doar că sunt o flacără desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.

R.

 

. și de la capăt

•September 28, 2015 • Leave a Comment

am plecat de multe ori dintr-un loc în altul, dintr-o casă în alta, cu toate amintirile, fotografiile și parfumul florilor tinere, și mereu trecea  prea puțin timp până realizam că mai pierdeam o parte din sufletul meu… o dată cu geamul de la care priveam stelele spre sud și grădina umplută cu râs de copil și genunchi zdreliți, altă dată cu locul însorit nefiresc de mult unde obișnuiam să-mi beau cafeaua… acum cu dormitorul care pare plin de Miss Dior Cherie și ojă roșie, de urmele foilor de anatomie lipite pe ușă, de trandafiri uscați de ani întregi…plin de nopți nedormite și comentarii la română, plin de hărți și capitale, de formule chimice…de zori de zi care mă prindeau încă învățând cu o cafea în mână. Plin de mine, de o dezordine excentrică și feminină, dar total neînțeleasă, o dezordine pe care o las în urmă, în drum spre un alt capitol, un alt orizont, un început din restul vieții mele.

e pentru prima dată când simt atât de tare că mi-e dor de copilărie, mi-e dor de mine, cea care eram înainte să cad de la înălțimea sufletului meu sau înainte să simt prima zdrobire a inimii.

și e groaznic să aud cum îmi urlă sufletul.

 
%d bloggers like this: